Identitatea falsă

Există un moment pe parcursul acestei întrupări în care ți-ai asumat miezul a ceea ce consideri ca fiind identitatea ta. Psihologii se contrazic cu privire la vârsta la care asumarea identității intervine. Cu ce este toată lumea de acord este însă că intervine la un moment dat și că nu este prezentă încă de la naștere.

Dacă privim prin lucru spiritual înspre același fenomen, constatăm că de fapt ce intervine la un moment dat pe durata acestei întrupări este asumarea falsei identități. Este asumarea identității false care mai apoi întreține toată suferința asociată acestei lumi. Pe scurt spus este vorba de identificarea cu ego-ul. 

Relevant de precizat în context este faptul că ego-ul în sens psihologic nu este tot una cu ego-ul în sens spiritual. Ego-ul în sens psihologic reprezintă structurile mentale care alcătuiesc personalitatea. Ego-ul în sens spiritual este doar o invenție a minții care nu are existență. 

Revenind la asumarea identității false, procesul poate fi recunoscut ca având o asociere predominantă cu una din următoarele 4 dorințe: aprobare, control, separare sau siguranță. 

De aceea, dacă cineva începe să intenționeze evoluție conștientă o să observe că preponderent, în mai toate situațiile își dorește să controleze, sau că preponderent, în mai toate situațiile, caută să primească aprobare din partea celorlalți. Sau caută siguranță sau separare.

Motivul este căutarea afirmării identității prin mijloace similare celor care au intervenit în fazele de început ale prezentei întrupări. 

Să zicem că un copil se joacă cu niște cuburi pe care le are drept jucării în cameră primite de la părinți. Într-un anumit moment, prin dezvoltarea creierului și interacțiunea tot mai accentuată a acestui organ cu mintea, poate interveni constatarea sau identificarea falsă: „Eu sunt cel care a mutat, și prin urmare controlat, poziția acestui cub în spațiu. Cubul nu mai este în dreapta, ci este stânga, fiindcă eu am controlat asta. Eu sunt cel care controlează”. Desigur că procesul mental nu este atât de elaborat la vârsta respectivă, dar rândurile de mai sus au apărut doar ca material didactic pentru a sublinia mai mult natura procesului decât specificul exact al procesului. 

În situația exemplificată, identitatea se formează în asociere cu controlul. Controlul este așadar integrat în ceea ce am putea considera despre noi că suntem. Adultul care suferă și care începe să dezasambleze conștient suferința poate identifica această dorință de control și să se întrebe de ce e acolo: „De ce îmi doresc eu atât de tare să controlez?”. Răspunsul este acela că, mai mult inconștient, în procesul de acceptare a identității false ai acceptat despre tine prezumția conform căreia: „Eu sunt cel care controlează”. 

Exemplele pot continua pentru fiecare dintre cele 4 dorințe enumerate: aprobare, control, separare sau siguranță. 

Haide totuși să mai punctăm câteva exemple. 

Cum se acceptă identificarea falsă în raport cu aprobarea? Ei bine, dezvoltarea creierului poate ajunge în punctul propice asumării identității atunci când unul din părinți aprobă o reușită a copilului: „Bravo, ce frumos ai construit acest castel”. Dacă momentul în care intervine această experiență coincide cu momentul în care restul condițiilor cu privire la dezvoltarea creierului sunt îndeplinite, atunci ceea ce considerăm despre noi că suntem poate fi în strânsă legătură cu aprobarea. Raționamentul ar putea arăta: „Eu sunt cel care primește aprobare din partea altcuiva care nu este eu. Prin urmare eu sunt cel care primește aprobare”. Mai apoi, adultul caută aprobarea din partea celorlalți, suferă când nu o primește și nu poate înțelege de ce caută această aprobare. Ei bine, căutarea aprobării se întâmplă fiindcă aprobarea însăși a fost inclusă în ceea ce adultul consideră despre el că este. De fiecare dată când nu este primită aprobare, falsa identitate traduce asta ca un atac asupra ei. Este ca și cum, când cineva nu te aprobă, îți neagă identitatea. Îți neagă însăși existența. Iar fiindcă neoferirea aprobării este interpretată ca o negare a propriei tale existențe, sigur că vine la pachet cu suferință. 

Putem lua și exemplul separării. Aici raționamentul este foarte simplu: „Eu sunt altceva decât ceilalți oameni. Eu sunt altceva decât obiectele din jurul meu”. Iar mai apoi, în viața de adult identitatea se cere a fi confirmată prin afirmarea tacită sau pe față a faptului că sunt altceva decât cei din jurul meu sunt altceva decât obiectele din jurul meu. 

Și dacă tot au fost punctate primele 3 dorințe, haide să o punctăm și pe a patra care este siguranța. Va fi luat exemplul oferirii căldurii părintești înspre copil. Și atunci copilul își poate afirma identitatea prin: „Eu sunt cel care primește siguranță”. Mai apoi, de fiecare dată când primește siguranță în viața de adult, se va simți „ca acasă”. Iar de fiecare dată când nu primește această siguranță care îi confirmă identitatea, mintea va interpreta fenomenul ca un atac la adresa propriei identități și o să spună inconștient: „Păi stai puțin, că eu sunt cel care primește siguranță. Dacă tu nu îmi oferi siguranță, înseamnă că negi esența a ce sunt. Negi faptul că exist, iar asta îmi provoacă suferință”. 

Precizarea relevantă este că dorințele de aprobare, control, siguranță sau separare apar numai în relație cu identitatea falsă și nu cu identitatea reală a Sinelui. De aceea este înțelept pentru studentul spiritual să lucreze la a ceda treptat orice dorință de control, aprobare, separare sau siguranță, ori de câte ori le conștientizează. Iar tehnica Letting go este excelentă pentru asta. De fiecare dată când conștientizăm și cedăm dorințele de aprobare, control, separare sau siguranță facem încă un pas spre realizarea Identității Reale care este cea a Infinitului Sinelui și nu a limitărilor ego-ului. Fiecare dorință cedată operează în structurile care reprezintă miezul iluziei ego-ului. 

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu