Liber arbitru

Împărtășesc cu tine materialul de mai sus a lui Dragoș Pătraru din reverență față de curajul de a aborda un astfel de subiect. O fac însă și fiindcă anumite informații din spiritualitate, puse în acest context în care discutăm științific liberul arbitru pot să se lege și să aibă mai mult sens.  

În mod normal subiectul tinde să facă puține vizualizări și să nu prezinte interes. De ce? E foarte simplu: 

1. Paradigma lumii în care trăim este atât de departe de recunoașterea liberului arbitru drept iluzie încât atunci când se prezintă informația, intervine spontan un conflict între paradigme.

Este ca și cum te-aș întreba pe tine acum: „Cât fac 2 pere minus 3 litri de apă?” Ca reacție este experimentată un soi de perplexitate. Și ori lași întrebarea așa și mergi mai departe neinteresat, ori îmi spui că sunt nebun, ori încerci să îmi explici că întrebarea nu are sens. 

Tot lipsită de sens tinde să se prezinte și o discuție cu privire la liberul arbitru. Paradigma obișnuită este atât de încetățenită, încât respinge orice altceva.  

2. Poate să apară argumentul: „Haide mă! De existența sau non-existența liberului arbitru ne arde nouă? Păi eu sufăr de nu știu ce e cu mine. Nu am destui bani. Nu dorm bine noaptea. Tocmai m-am certat cu partenerul de cuplu și tu îmi spui de liber arbitru. Zi-mi cum să le rezolv pe astea, și mai vedem noi cu liberul arbitru”.

Și înțeleg total argumentul, iar dacă te regăsești în rândurile de mai sus, să știi că sunt alături de tine. Totuși paradoxul este că tocmai dacă îți devine foarte clar dacă există sau nu liber arbitru, se rezolvă și toate problemele cotidiene enumerate. Iar liberul arbitru este doar o părticică. De fapt, dacă îți devine foarte clar, prin experiență, nu din lecturi, ce ești cu adevărat, atunci toate problemele cotidine s-au rezolvat. 

3. Subiectul tinde să fie ocolit chiar și de cei care îl conștientizează fiindcă, la contactul dintre cele 2 paradigme pomenite și mai sus, tind să rezulte spontan interpretări eronate.

Sunt tot felul de inepții care se pretind a fi logice și care spun lucruri precum: „Păi dacă nu există liber arbitru înseamnă că pot să fac ce vreau, să dau în cap, să omor, să fur că nu sunt responsabil pentru asta” sau „Dacă nu există liber arbitru de ce mai avem justiție? Că înseamnă că nu mai trebuie să condamnăm pe nimeni” sau „Dacă nu există liber arbitru, înseamnă că nu pot să decid nimic pentru mine, deci în concluzie o să stau ca leguma în casă toată ziua” și exemplele pot continua. După cum spuneam, tot felul de inepții care se pretind logice, dar care nu au nicio legătură cu logica, ci rezultă eronat la contactul dintre paradigme. 

Acestea sunt așadar cele 3 motive principale pentru care dacă liberul arbitru este luat drept realitate, discuția cu privire la liber arbitru este ignorată, iar dacă liberul arbitru este conștientizat drept iluzie, discuția tinde iarăși să fie evitată dintr-un soi de teamă a interpretării eronate. 

Așadar, dacă l-am văzut pe Dragoș Pătraru că are curajul să abordeze subiectul, am zis să vin și eu cu o latură spirituală care să completeze subiectul.  

Pentru început aș spune că mă declar surprins de faptul că în lumea științifică actuală, lume științifică foarte prinsă în propria-i dogmă(vezi și Rupert Sheldrake într-un TED Talk care după ce a fost încărcat pe canalul oficial al TED, a fost dat jos la câteva luni distanță 👇)

, un profesor de biologie, neurologie, științe neurologice și neurochirurgie la Universitatea Stanford (Robert Sapolsky) vine și spune cinstit: „Bă băieți, să știți că nu prea aveți liber arbitru” 🤣 (bine, el nu a spus-o chiar așa. Am parafrazat.) 

Pentru ca să poți să te apropii de această concluzie corectă și pe care textele sacre de mii de ani ale spiritualității o implică deja, este necesar să cauți ceva într-un mod științific, și să ai în tine puterea de a-ți da voie să nu știi de la început care este concluzia la care vrei să ajungi. În zilele noastre, lumea științifică antepronunță ce vrea să demonstreze, iar mai apoi, studiul științific este doar o colecție de date care susțin antepronunțarea. De parcă ar fi ceva strigător să postulezi ceva, și demonstrația să îți dovedească faptul că postularea e incorectă. Nu ar fi nicio mare brânză dacă postulările s-ar dovedi incorecte. Însă trăim în lumea în care majoritatea așa-zișilor cercetări știu dinainte ce vor să demonstreze și în cele din urmă o demonstrează. 

Haide totuși să vedem care este legătura între cercetările științifice ale lui Robert Sapolsky și ceea ce ne spun textele spirituale sacre de mii de ani. 

1. Primul aspect care se simte a fi menționat este cel legat de identitate.

Toată povestea cu liberul arbitru este în strânsă legătură cu ego-ul sau individualitatea. Iar plecând dinspre spiritualitate spre știință, putem spune că dacă ego-ul sau individualitatea ar fi o Realitate, atunci și liberul arbitru ar fi o Realitate. Însă cum textele sacre ne spun de mii de ani că individualitatea și ego-ul sunt o iluzie, atunci și liberul arbitru tot o iluzie este. E foarte simplu. Iar recomandarea mea ar fi să nu spunem că „liberul arbitru nu există”, ceea ce este o afirmație cam abruptă, ci să spunem că „liberul arbitru este o iluzie”. Atât timp cât iluzia individualității este prezentă, și iluzia liberului arbitru este prezentă. Sau, cu alte cuvinte, pentru ca să existe liber arbitru, ar trebui să existe și persoana. Cum persoana este o iluzie, tot o iluzie este și liberul arbitru. 

2. Acum, ce spune Sapolsky după ani de studiu științific este că oricât l-ai căuta pe „liberul arbitru” ăsta, nu îl găsești.

Desigur că dacă nu găsești un obiect în casă, nu înseamnă că obiectul nu este acolo. S-ar putea să treci pe lângă el. Totuși motivul pentru care acest liber arbitru nu există, oricât ar fi căutat științific, este acela că într-adevăr nu ai ce găsi.  

Spiritualitatea vine cu o completare utilă aici. Fiindcă și în căutarea onestă spirituală, oricât ai căuta individul sau ego-ul, o să vezi că nu îl găsești. Nu fiindcă se ascunde bine. Ci findcă nu ai ce găsi. Ego-ul sau individualitatea fiind doar prezumții din minte. 

Fenomenul este în felul următor.

Din Infinitul Non-manifestat, un potențial primește „ștampila” actualității. Fenomenul translării non-manifestatului spre manifestat este impersonal și se petrece spontan și autonom. La o distanță de 1/10.000 dintr-o secundă(unitatea aceasta de timp putând fi confirmată kinesiologic) iluzia ego-ului își asumă meritele pentru ce tocmai s-a petrecut. Este ca și cum ego-ul spune tacit: „Eu am făcut”. De fapt el nu a făcut nimic. Ci potențialul s-a actualizat pur și simplu spontan și autonom prin virtutea pre-Existenței sale în Infinit. 

3. Cum rezolvă spiritualitatea problema asumării responsabilității? - dat fiind faptul că recunoașterea liberului arbitru drept iluzie ar putea să ridice semne de întrebare legate de responsabilitate. 

Ei bine, spiritualitatea îndreaptă atenția drept răspuns spre realizarea Sinelui, spre realizarea identității tale reale. Fiindcă identitatea ta reală este cea a Infinitului A-tot-și-toate-cuprinzător. Prin urmare, când identitatea reală este Realizată, nu o să te apuci să dai în cap „altora”, că te scutește absența liberului de arbitru de responsabilitate. Prin Realizarea Identității Reale, te recunoști ca fiind Tot. Prin urmare, nu o să îți faci rău ție însuți. E simplu. 

4. O ultimă precizare utilă în context este cea legată de cauzalitate.

Fiindcă știința încearcă să își explice totul prin cauzalitate, dar spiritualitatea ne spune că și această presupusă cauzalitate este tot o iluzie. Și aici ar fi multe de discutat, dar ți-l recomand pe David R. Hawkins care vorbește foarte mult despre iluzia cauzalității. Idee este că totul există dintotdeauna. Cauzalitatea apare doar când venim din prezumția liniarității. Adevărata noastră natură este însă non-liniară.  

Subiectul este sensibil, dar cum potențialele devin actuale spontan și autonom, iată că acest text și această postare se pare că era infinit armonios să apară, așa că a apărut. Și repet, legate fiind cele câteva informații din spiritualitate cu mesajul științific a lui Sapolsky discutat de Dragoș Pătraru în video, sunt șanse mai mari spre claritate. 

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

(care nu este autorul acestor rânduri, fiindcă rândurile apar spontan și autonom fără ca vreun „eu” să le fi scris, dar care semnează totuși articolele din respect pentru paradigma obișnuită în care cititorul se vede ca individualitate și presupune că un altul a scris ceea ce el tocmai a citit, uitând că cei aparent 2 sunt de fapt UNUL)