Numai Lumina are existență

Explorând straturile profunde ale planului în care ne aflăm, nu o să găsim dualitate oricât am căuta. Ba chiar toate indiciile vor conduce înspre Unitate.  

Cu toate acestea, fiind foarte ancorați în suprafață și formă, vedem dualitate peste tot.

Și este o idee care se vehiculează în multe medii care zice cam așa: „Fără întuneric, nu am putea experimenta lumina. Fără tristețe nu am putea ști ce este bucuria și nu am putea să gustăm bucuria.”

Cu alte cuvinte mesajul este acela că fără rău nu ar putea exista binele. Și că răul este necesar să existe pentru a putea potența binele și pentru ca noi să putem trăi ca ființe duale.

Ei bine, ideea aceasta este falsă. Ne îndepărtează de esența noastră spirituală. Și în același timp, poate să vină cu foarte multă confuzie.

Chiar dacă la o primă vedere mintea ar putea să zică: „Da mă, chiar așa e.”, de fapt dacă vedem tristețea ca o necesitate în a putea gusta bucuria, ne ancorăm în dualitate și iluzie. Progresul spiritual, acceptând iluzia drept adevăr este cel puțin încetinit dacă nu complet estompat.

Prin urmare, în continuare haide să vedem împreună de ce lumina nu are nevoie de întuneric pentru a exista. Fiindcă dacă am înțeles asta, înțelegem de ce nici pentru a gusta bucuria nu avem nevoie de tristețe.

Iar pentru ca lucrurile să fie cât mai simple și clare ne vom folosi de o alegorie simplă.

Să ne imaginăm așadar o încăpere perfect goală. Mai apoi, în mijlocul încăperii instalăm un soclu. Iar la capătul soclului punem un bec. Tragem un fir la priză. Iar mai apoi, becul luminează.

Avem așadar lumină.

Mai departe, ne putem juca cu niște cârpe și niște eșarfe. Mai exact, putem lua multe cârpe și eșarfe și treptat să acoperim becul care se află pe soclu.

Dacă punem suficient de multe cârpe și eșarfe peste becul care emite lumină, până la urmă nu va mai trece niciun strop de lumină în încăpere. Iar dacă încăperea nu are ferestre sau alte surse de lumină, vom spune că în încăpere este întuneric.

Până aici totul clar.

Acum să ne imaginăm puțin ceea ce pare dualitatea lumină întuneric.

După ce am pus toate eșarfele peste bec trăim experiența a ceea ce numim întuneric. Dăm însă un pic eșarfele jos, vedem lumina. Punem iarăși eșarfele, experimentăm ceea ce numim întuneric. Dăm iarăși eșarfele jos, vedem iarăși lumina.

Par că există două stări. Una a luminii și cealaltă a întunericului. Par că există două variabile: lumină și întunericul.

Aceasta este însă numai o iluzie. Iar răspunzând la câteva întrebări simple, o să vedem de ce este o iluzie.

Întrebarea #1: „Cât timp eșarfele sunt așezate peste bec și numim experiența trăită în încăpere întuneric, lumina încetează să mai existe?”.

Răspunsul este acela că lumina continuă să fie lumină, numai că este sub eșarfe.

Întrebarea #2: „Cât timp eșarfele nu sunt așezate peste bec, ceea ce numim întuneric mai există?”.

Răspunsul este acela că întunericul nu mai există, fiindcă ceea ce numim întuneric nu are o existență de sine stătătoare. Nu avem un bec care să dea întuneric. Ci avem numai becuri care pot să dea lumină.

Dacă întunericul ar fi și el ceva, așa cum este lumina, atunci am avea și lanterne cu care să emitem niște întuneric într-o încăpere. Nu numai lanterne cu care să emitem lumină.

Prin urmare, lumina este. Însă întunericul nu e ceva în sine. Ci este doar un cuvânt și un concept prin care facem referire la o absență. Și este vorba de absența singurei variabile care este lumina.

Nu vorbim de doi: întuneric și lumină. Ci vorbim de UNU: lumină. Iar mai apoi, absenței luminii, absenței aceleași varibile, îi spunem întuneric.

Prin urmare, ceea ce par la nivelul dual și de suprafață ca fiind două lucruri care se potențează reciproc(întunericul și lumina), de fapt, la nivel profund, nu sunt două. Este o singură energie. Iar absenței temporară a acestei singure energii îi spunem cumva. Întunericul este doar o etichetă prin care facem referire la un concept și nu o energie de sine stătătoare așa cum este lumina.

De fapt, cu ce merită să rămânem de aici este acceptarea iluziei bidirecționalității. Potențarea dintre întuneric și lumină nu este bidirecțională.

Adică nu și lumina are nevoie de întuneric și întunericul are nevoie de lumină.

Lumina poate exista și există bine merci și fără întuneric. Numai întunericul, care nu este de fapt o existență, ci este o etichetă prin care facem referire la o absență, poate să apară drept concept atât timp cât lumina există.

Deci lumină fără întuneric da. Întuneric fără lumină, nu.

Dualitatea ar fi un adevăr dacă am avea lanterne cu care să trimitem niște întuneric în încăpere. Altfel, dualitatea este o iluzie.

Există de fapt o singură variabilă. Iar ceea ce se prezintă drept opus și pare o entitate de sine stătătoare în orice concept dual, nu face decât să fie o etichetă prin care facem referire la absența singurei variabile.

Înțelegând asta, înțelegem și de ce este fals a spune că tristețea este necesară pentru că altfel nu am putea gusta bucuria.

De fapt noi suntem Bucuria. Suntem Viața și suntem Iubirea. Când experimentăm tristețe, înseamnă că niște „cârpe” și „eșarfe” reprezentate de energiile blocante din minte astupă sau estompează parțial Bucuria care noi oricum suntem.

Nu este așadar necesar să suferim pentru a ști ce e aceea Bucuria.

A trece dincolo de dualitate este esențial pentru orice student spiritual. Iar odată înțeleasă iluzia existenței întunericului ca energie de sine stătătoare și odată recunoscută lumina drept singura variabilă, foarte multe neclarități care apar pe calea studentului spiritual se evaporă pur și simplu.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu