Simțământul Unității

Din Infinitul Non-manifestat se actualizează potențialul recunoașterii Unității Absolute. Nu există nimic care să nu fie Sinele. Sinele este atotcuprinzător, infinit, indestructibil și etern. 

Toate lucrurile, considerate inerte până atunci sunt recunoscute ca radiind Lumina esenței care sunt întru eternitate. Nu există niciun loc în care să nu fii. Prezența infinită a lui Dumnezeu este percepută ca aproape șocantă. Totul pur și simplu este. Iar asta este suficient. Dorințele ego-ului dispar recunoscute ca fiind de fapt nimic. Identitatea separării este recunoscută ca o mare amăgire. Ego-ul se luptă pentru supraviețuire agitând dinamicile mândriei. Mașinațiunile îi sunt însă recunoscute clar și refuzate. 

Paradoxul este că prin afirmarea a ceea ce nu ești, ajungi să te recunoști drept Totul. Conștiință, minte și materie puse la un loc sunt doar fațete ale Unității Sinelui. Dualitatea este o iluzie. Viața este eternă și perfectă. 

Adevărul este șocant de simplul. Unitatea este singura care există. Tu ești ciripitul păsărilor, lava izbucnită dintr-un vulcan, automobilul de pe șosea, șoseaua, pomii, cerul, muntele, iar într-un mod straniu, în timp ce ești toate acestea, ești totuși în același timp dincolo de ele. Ceea ce este paradoxal pentru minte este conținut în experiența subiectivă cu o claritate de neclintit. 

Stabilitatea și liniștea înlocuiesc zumzetul și haosul. Chiar în mijlocul zumzetului, Liniștea este acolo. Pacea infinită și de nedescris care este Contextul ultim învăluie totul. 

Structuri identitare legate de comportamentul trupului fizic sunt recunoscute ca rulând karmic. Ele sunt însă privite din curiozitatea constatării: „Cândva exista o identificare și considerare a faptului că toate acestea aș fi eu. Ce comedie!”. 

Viața își urmează cursul dinspre perfect spre perfect. Senzația de Unitate este resimțită ca o întoarcere Acasă. 

Mulțumiri îi sunt aduse lui Dumnezeu pentru posibilitatea experimentării local a recunoașterii Prezenței Sale. Totul este ceea ce este menit să fie. Iar în asta frumusețea-i absolută îi poate fi recunoscută. 

Totul este Lumină. Iar Lumina este Sinele real. Posibilitatea întunericului este recunoscută drept o amăgire, un concept mental, o imposibilitate. Numai Lumina are existență. Lumina este „Eu sunt”-ul ultim care nu are opuși, iar astfel dualitatea este recunoscută drept nonsens. 

Recunoașterea ta ca fiind tot ceea ce este, e o posibilitate a planului în care ne aflăm, posibilitate înspre care merită să tindem. De fapt această recunoaștere se află chiar acum chiar aici doar că este blocată de poziționalități, atașamente și identificări false. Cedate fiind toate acestea, tot ceea ce rămâne nu poate fi nimic altceva decât Infinitul Absolutului. 

Un alt lucru care blochează conștientizarea este un emoțional foarte puternic. Cu cât emoționalul mai puternic, cu atât mai departe Realizarea. 

Din Unitate, însăși noțiunea de mișcare se prezintă ca un concept straniu. Pentru a putea vorbi de mișcare este necesar un aici și un acolo. Când aici și acolo colapsează în experiența Unității Absolute, totul stă radiind prezența infinită a lui Dumnezeu. De fapt totul și stă și vibrează în același timp. Fapt care pentru minte nu este nimic mai mult decât un nonsens. 

Experimentarea subiectivă a toate acestea este singura Reală. Cuvintele nu oferă decât o descriere imperfectă a simțământului Unității. 

- Academia Fericirii, modulul 95, articol 6